Eliza 1 an

10noiembrie
Ma tot întreb unde merge timpul.. Se scurge intr-un fel anume si ma tem ca pierd atâtea..                    
Eliza mea împlinește in nici 2 zile un anisor. Anul trecut pe vremea aceasta eram internata, așteptând cu sufletului gura sa o cunosc pe cea mică.
-----
18noiembrie
A trecut si ziua ei, a trecut si dubla petrecere in care am sarbatorit-o si o iubim mai mult pe zi ce trece.
Pare un cliseu, insa momentele prin care trecem par unice si asa mi-as dori sa le pot pune in rama si sa mi le pastrez astfel pentru totdeauna! Mi se pare ca trece timpul prea repede si nu reusim sa asimilam tot ce ni se intampla.

Micuta Eliza merge in picioare. Nu am notat data, desi mi-ar fi placut, stiu doar ca avea putin peste 11 luni atunci. Am pus mana pe telefon si am filmat-o, intrucat nu mi-as fi imaginat ca un copil care merge pentru prima data poate fi atat de exuberant si fericit ca merge singur...de parca ar fi asteptat clipa asta mai mult decat am asteptat-o eu;))) Chiuia si alerga repede repede, fericita la maxim ca da, in sfarsit poate ajunge peste tot fara sa se mai 'roage' de noi;))
Striga tata cat e ziua de lunga, iar cand aude usa si il vede prin geam, nu ne mai intelegem deloc! Tati e topit de-a dreptul..merge dupa el ca un catel si asa il cearta cand intra in casa si fuge repede sa isi spele mainile inainte de a o lua in brate. Ea crede ca el va pleca iar si face taraboi.
Cu o zi doua inainte de ziua ei, a inceput sa alterneze Tata cu Mama, sa nu cumva sa ma supar ca ma striga doar atunci cand e prea necajita/ obosita/ suparata.
In continuare adoarme unde reuseste, asta daca e scoasa la plimbare.
 'Afara' e prietenul ei cel mai bun si sa ne fereasca Dumnezeu sa plecam la munca fara sa ne conduca domnisoara la poarta. Infofolita la viteza cu geaca si caciula de imprumut, sa nu cumva sa ramana in urma, nici Pas nu zice, numai sa nu rateze traseul pana la poarta, chit ca-i ingheata nasucul, singurul care i se mai vede din gramada adunata in jurul sau.
Al doilea prieten al ei e sticla cu biberon: goala, plina, cu ceai/ apa/ lapte, nu conteaza. Sa fie prezenta si daca se poate, sa o taraie atarnata in dinti de colo-colo! Pana sa mearga, o purta ca un catel ce duce un os, in timp ce se deplasa rapid in 4 labe. Acum a schimbat modul de deplasare, insa sticla tot asa o tine, ca mainile sunt folosite pentru mentinerea echilibrului (intinse in fata, ca un zombie mic;))sau pentru subtilizat chei, telefoane, talpi de papucei sau jucarii mici-mici ce se cer molfaite, cat sa ne bage'n boale si nu alta, in timp ce face Mniam-Mniam. de parca ar fi cea mai fina ciocolata!

Ce sa mai spun? Azi am prins-o umplandu-l de bale pe un bebe roz primit cadou. Il pupa de-l termina, in timp ce scoate si sunetul specific de pupatura de om mare. Ce mai, acus nu o mai prindem din urma! Deja intru in depresie;))! Ca ma pupa pe mine de ceva timp, hai, inteleg, ca-mi creste inima ca un balon cu heliu, da' sa se pupe cu toata lumea, hai ca nu's de-acord.
Si ha! Il striga toata ziua pe tat'su, da se pupat nu-l pupa, SAC! Si nu, nu's invidioasa delooooc!;)
          

Poveste de viata!

Avem un baietel de 5 anisori.
La el a fost simplu. Imediat dupa ce ne-am casatorit am decis ca vrem un bebe, nu neaparat atunci, dar voiam sa fim siguri ca il vom avea, fara a rata nici o sansa. Ne-am temut parca de faptul ca daca ne protejam prea mult,va veni vremea in care il vom dori prea mult si nu il vom mai primi. Astfel, nu am stat sa ne gandim prea mult, ca luna urmatoare eram deja cu testul pozitiv in mana.
A fost un bebe frumos si sanatos, insa atat de agitat incat ne-a cam dat vietile peste cap si noua si celor doua perechi de bunici si cu toate astea tot nu i-am facut fata la capacitate maxima.
Acum doi ani pe vremea aceasta am aflat ca sunt insarcinata. Lucram deja de cateva luni la acest aspect si totusi bucuria noastra a fost imensa, intrucat ne-a fost greu sa luam decizia aceasta.Baietelul nostru avea deja 3 anisori pe atunci si asteptam sarbatorile de iarna, sa petrecem ca o familie completa, cand, fix inainte de Craciun la controlul de rutina mi s-a spus ca ceva nu e in regula, apoi ca bebe murise in burtica si ca nu se mai poate face nimic.
Eram insarcinata in 12 saptamani, sarcina era oprita din evolutie de la 9 sapt, fix la o saptamana dupa ce am fost vazuta de medic, ceea ce li s-a parut incredibil pentru ca nu am avut absolut nici un simptom ca e ceva in neregula; se putea intampla o nenorocire, o septicemie care ma putea lua si pe mine. A cazut cerul pe noi, ne uitam unul la altul si nu ne venea sa credem ca ni se intampla noua..
Au fost cele mai triste sarbatori de iarna in familia noastra, dar au fost si primele in care ne-am canalizat la maxim asupra baietelului nostru si i-am multumit cerului ca am fost obligati sa disimulam bucuria Craciunului si sa nu ne lasam prada disperarii.
Mult timp am am primit felicitari pentru sarcina de la cei care aflasera de bebe de la ai nostri si fugeam cu ochii in lacrimi fara a putea da nici o explicatie...au urmat investigatii, zeci de analize si de drumuri la 100 de km de orasul nostru, unde fusesem monitorizata la ambele sarcini, pentru a depista cauza, medicii spuneau de fiecare data alta poveste iar eu o luam razna de-a binelea cautand explicatii la acele dignostice si citind pe tot felul de forumuri toate nebuniile.
Mi-am dorit sa incercam din nou in cel mai scurt timp posibil, insa mai devreme de 6 luni mi s-a spus nici sa nu ma gandesc la asta, una la mana pentru ca nu era posibil fizic, si a doua la mana, pentru a se reface organismul si a putea sustine o noua sarcina. Am mers totusi la dr lunar, deoarece ceva nu era in regula si trebuia sa aflam ce anume.
Era pe data de 5 martie, la 2 luni si jumatate din ziua cea mai neagra din viata noastra, dupa menstruatie, ca sa vada clar ce modificari au mai survenit de la data anterioara Eram descurajata si necajita, iar ea mea m-a privit lung si m-a intrebat cam cand mi-as mai dori un copil. I-am spus ca oricat de curand va fi posibil, dar in ritmul asta imi pierd speranta.
Atunci am avut revelatia. Eram la ovulatie si nici macar nu imi trecuse prin minte sa ma gandesc la asta stiind ca 6 luni va trebui sa astept si iar sa astept. .Puteam sa nu merg la consultatia aceea, sunasem pentru programare cu o zi inainte doar. Putea sa nu ma primeasca doctorita si cu toate acestea a facut-o. Dumnezeu a vrut sa fie asa si pentru asta ii multumesc chiar si pentru suferinta anterioara, deocarece mi-a fost clar a nimic nu a fost intamplator.
Am iesit plutind din cabinet, cu reteta in mana si cu un zambet tamp necontrolat. Sotul meu, care ma astepta pe hol si stia bine cum imi fusese moralul de atatea luni m-a privit circumspect. As fi vrut sa tin secretul pentru mine, sa ii dau vestea doar atunci cand se intampla minunea, dar nu am putut;)
Dupa 4 saptamani am primit confirmarea. Mi-am tinut in suflet bucuria pentru noua sarcina si am tinut in frau teama nebuna ca istoria de va repeta, pana ce am depasit pragul acela de 12 saptamani. La 15 saptamani bebe a miscat pentru prima data si atunci am stiut ca totul va fi bine.
A fost o sarcina fara probleme, doar cu temeri ale mele si o mie de scenarii pe care le-am tinut adanc ascunse in sufletul meu. In ziua in care am nascut tremuram ca varga pe masa de operatie iar temerile mele nespuse se amplificasera la maxim. Totul pana in clipa in care am vazut-o.
Era sanatoasa, cea mai frumoasa fiinta de pe fata pamantului, si cel mai important: NORMALA!!! Mi s-a lungit gatul dupa ea desi mi se spusese ca nu am voie sa ma misc, era pur si simplu perfecta.
Nu am crezut vreodata ca e asa de greu sa ai un copil normal, in perioada sarcinii numai si numai copii cu probleme mi-au fost scosi dinainte, in viata reala, ca si in cea virtuala, toata lumea 'bine' intentionata era sa ma faca sa o iau razna.
Ajunsesem sa cred ca nu merit un asa privilegiu si da, sunt o norocoasa! II multumesc Domnului de o mie de ori pe zi pentru cei doi copii frumosi si sanatosi.
Imi mai doresc un copil candva, insa ma tem ca nu ma mai tin nervii inca 9 luni de nesiguranta;)Sper ca voi trece si peste asta, bucuria pe care ne-o aduc cei mici e nepretuita!

Eliza la 9 luni si jumatate

Cat de mult regret ca nu ma pot tine asa cum mi-as dori de aceste notite..
Eliza mea creste si imi doresc doar sa fie mereu asa..stiu ca in curand voi pierde controlul asupra ei si nu ma va mai cauta cu ochisorii ei frumosi mereu, de teama sa nu ma indepartez de ea.
Toate le stie, pe toate le intelege, iar determinarea cu care isi duce la indeplinire ceea ce-si pune in cap ma face sa o mananc, nu alta.
Merge in 4 labe prin toata casa si se tine dupa mine ca un catelus scump. Daca depasesc un prag si merg in alta camera, se opreste si baga doar capul, sa vada incotro am luat-o, sa nu cumva sa faca vreun efort in van si sa mearga spre o camera in care nu sunt.
Are 5 dintisori din care scrasneste cu o sete ;)),doar de dragul de a ma enerva.
II creste parul pe zi ce trece si ma tot gandesc sa i-l tai macar putin, cat sa nu o mai supere si s-i vina in ochi.
Tine orice in manute inca de multa vreme, iar mai nou, mesele noastre se desfasoara cu scandal, intrucat nu vrea mancarea ei, ci mancarea noastra, in manutele ei.
Roade tot ce prinde, de la papuci la etichete iar locul ei preferat este locul in care tin gunoiul. Azi am prins-o cu pampersul murdar abia aruncat la gunoi in mana. Il furase si fugea fericita si satisfacuta, gandindu-se ca nu o voi prinde.
Prima ei pozna a facut-o pe la 7 luni, in fuga ei cu premergatorul mi-a agatat o orhidee din cosulet si nici dupa ce a trantit-o de pamant nu ii dadea drumul. Iata ca ieri s-a repetat evenimentul. Era in brate la tati si a dat cu piciorul, doar doar o ajunge la ea. A ajuns si a facut o mizerie de era sa-i scot afara: pe tati ca e neatent si pe ea ca e uracioasa;)
In ultima vreme avem si scandal la somn, a prins gustul de nani in pat la noi si doar n-o sa stea singura de buna voie. Asa ca da-i scandal. Cand sunt doar eu acasa, stie ca nu o scoate la capat cu mine, asa ca se calmeaza rapid si isi vede de treaba ei. Cand e tati cel milos, o ia in brate si mi-o aduce in pat la noi, iar fericita e mai mult decat satisfacuta ca i-a iesit joculetul asa ca da-i distractie si rasete si veselie cat cuprinde.

Ganduri

As vrea sa pot sa scriu mai des, sa scriu atunci cand simt nevoia..
Din pacate, timpul nu imi permite, astfel ca in momente cum este acesta, cand pot scrie 10 minute linistita, gandurile mele se duc acolo unde vor ele, fara a ma lasa sa ma concentrez deloc si a nota ceva care sa merite mentionat vreodata.
Oare toate mamicile sunt atat de depasite cum sunt eu de cele mai multe ori?
Sau sunt un caz special? De ce vad mereu mamici care par efectiv SuperWomen, car se descurca singure cu 1-2-3 copilasi fara a cracni? Ma tot macina lucrul acesta de ceva vreme. Iar acum ca am reinceput munca cu o saptamana inainte ca Eliza sa implineasca 8 luni si nici timp sa mai gandesc nu mai am, parca as fi un robot facut sa mearga si sa mearga si sa mearga in directia indicata fara a cere explicatii.
Asa ma simt uneori si parca nu e chiar bine.
Cand stateam acasa cu copiii nu eram multumita, ca deh, nu ma simt utila..acum, ca muncesc, vin prea obosita ca sa ma mai bucur de ce am..
Nu prea am mamici in jur, putinele care sunt, sunt atat de dedicate casei si copiilor de parca altceva mai important nu e pe aceasta lume, lucru ce ma face sa ma simt ciudat, de parca am eu o doaga lipsa de nu ma bucur la capacitate maxima de familia mea, de casa mea, de faptul ca am un loc de munca si mai ales o persoana care sa se ocupe de copii atunci cand sunt la munca.
Clar, simt nevoia unui concediu in care sa fim doar noi doi..

Eliza mea creste

CE MAI TRECE TIMPUL!
Acum un an eram cea mai stresata viitoare mamica din lume, cu o mie de ganduri, majoritatea nespuse..iar acum fetita mult dorita e pe cale sa implineasca 9 lunite.
E cel mai vesel si placut copil din lume si ne iubeste cum doar ea stie, prin privirea care ne urmareste iscoditor oriunde am merge, prin palavragelile ei care ne aduc inevitabil la ea, cu drag si o admiratie greu de inteles pentru mine pana acum.
La 8 luni si o saptamana ne-am pornit cu ea si cu fratiorul ei la mare.
In aceeasi noapte burtica ei a luat-o razna, iar temperatura fluctuanta nu ne-a incurajat deloc in tot acest timp.
Am avut asadar un concediu 'minunat'!!!
Doua saptamani am tinut-o intr-o 'veselie', credeam ca o sa folosim toti pampersii din  lume pana o vedem la fel ca inainte.
A slabit putintel, insa doctorita adusa sa o vada la intoarcerea de la mare-care ne-a pricopsit si cu o raceala de la aerul conditionat a  spus ca e in regula si avem 4 dintisori pe drum.
Iata ca pe 4 august, deci la aproape 9 luni am vazut un coltisor de incisiv si inca un coltisor in lateral.
Pe 5 august=ieri= insa ne-a uimit de-a binelea, am surprins-o ridicandu-se initial in 4 labe si pornind in explorari, pentru ca in nici jumatate de ora sa o gasesc-pusa fiind in patut in fundulet- ridicata in sprijin de o singura manutza, cu picioarele departate si tremurand asa de comic incat imi venea sa o mananc.
Se deplasa taras de multisor si draga-mi mai era vazand cata forta si determinare punea in efortul de a ajunge la o jucarie de-a fratiorului ei, la un papuc de casa uitat prea aproape de ea;)) Ieri m-a topit, pe romaneste, desi asteptam inconstient acest moment.
Azi insa , fapt ce m-a determinat sa si scriu de fapt, am mai descoperit doi dintisori, iesiti miseleste in partea de jos. Si noi o verificam de 1000 de ori pe zi in partea de sus.
Mititica, numai ea stie ce durere a avut in aceste zile. Sper ca pentru o vreme sa ne luam grija lor.

Nasterea

9 dimineata
12 noiembrie, Cuza Voda, Iasi
Am fost condusa in sala de reanimare, am facut cunostinta cu anestezista, a avut grija sa ma terorizeze si mai mult decat eram, pentru a-si acentua importanta. A indraznit sa fie jignita deoarece nu mi-am amintit cine ma amesteziase la prima nastere. Eram furioasa pe ea pentru ca i-a trecut prin minte sa spuna in cateva vorbe ca sarcina lor este mai grea decat a medicilor ginecologi, care tot ce fac e sa taie si sa coase, dar daca nu ar fi ea, sa dozeze corect anestezicul, eu nu m-as mai trezi de pe masa. In alta situatie poate i-as fi dat dreptate, dar acum nu. Nu imi ajungea cat eram de necajita si ingandurata, a trebuit sa mi se mai dea un motiv de stres.
Inca mai tremuram, patul era incomod, doctorita mea nu venise inca, Bogdan era pe drum si stateam cu grija sa il stiu ajuns cu bine.
Dupa o ora si ceva s-a intamplat minunea, mi-am auzit iarasi numele si pana aici mi-a fost.
Masa de operatii era rece, mi s-a recoltat sange de vreo 3 ori, nu imi curgea, din cauza fricii, in jur era atat de multa lume de parca eram intr-un Mall, nu in sala. Antestezista citea ziarul si povestea celor din jur razand si comentand articolele. Isi primise banii si era foarte prietenoasa acum.
Am simtit bisturiul rece pe piele. Nu era efectiv durere, dar totusi puteam simti totul. Mi s-a parut ca a trecut greu timpul, moasa m-a apasat in mod repetat pe burta, pentru a impinge copilul, ceea ce mi-a trezit spaima.
Nu imi aminteam ca la Darius sa fi trecut prin asa ceva. Dimpotriva, la el parca am trecut fluierand prin toate.
Lili m-a incurajat tot timpul si a facut poze mereu, facand drumuri repetate afara din sala, sa il linisteasca si pe Bogdan care statea cu sufletul la gura.
Am simtit cand a fost scos copilul si am intors gatul cand am putut, sa privesc. I-am zarit fatuca si m-am linistit in sfarsit. Era perfecta, era sanatoasa, era NORMALA si VIE.
Wow, de aceea tremurasem ca nebuna fara sa stiu de ce. Nu am vrut sa spun nici in gand, nici o clipa, temerea cu care m-am luptat timp de 9 luni. Nu aveam nici un motiv sa ma tem si cu toate acestea a fost principalul motiv de ingrijorare, sa trec cu bine de nastere si sa fie bine si ea.
Era bine si era mai frumoasa fetita din lume..
Norul pe care il simtisem atata timp deasupra mea se risipise.
De atunci nu am mai facut decat sa astept. A durat mult, foarte mult. Mai bine de o ora doi medici au cusut incontinuu...
La ora 12 m-au transferat din nou pe terapie intensiva, m-au mutat ca pe un sac de cartofi de pe patul de operatie pe cel din salon, a venit Bogdan sa ma vada si i-am vazut lacrimile din ochi.
Am stiut atunci ca si lui i-a fost frica pentru noi si imi amintesc ca m-a certat ca am tremurat cu tot cu masa de operatii si ca nu i-am spus niciodata temerile mele, ca nu am avut incredere in el si am tinut ascuns totul in suflet numai pentru mine.
M-a mai intrebat cum se va numi si nu am stiut sa-i raspund.
Mi-ar fi placut Julia, Adelina,  Bogdan voia Erika sau Teodora, dar parca nu i se potrivea nici unul din numele astea. Al doilea  nume avea sa fie Maria, insa mama nu stia inca, trebuia sa fie supriza si desigur, cele doua nume trebuiau sa se potriveasca.
Mult timp am ezitat sa scriu sau sa  imi reamintesc totul..am crezut ca am uitat, dar nu, sentimentul acela e tot acolo.
O sa multumesc cerului in fiecare moment pentru ca am doi copii sanatosi si  sunt in viata, sa le fiu alaturi.

Pregatiri de nastere

Nu a trecut mult timp si totusi deja am uitat totul...S-a sters din mintea mea, de parca am vrut anume sa uit.
Nu mai stiu decat ca parca la 36 de saptamani am fost la medic, m-a reprogramat peste inca o saptamanam iar la 37 de sapt si putin am mers cu bagajel cu tot, sa aflam ce si cum.
Am mers pregatita sufleteste sa raman la spital pentru a naste, insa speram ca acest lucru sa ne intample fix atunci, sa nu am timp sa ma sperii sau sa imi fac o mie de ganduri, ca si asa, eram cumplit de speriata.
Era vineri, 9 noiembrie 2012. Am pornit la Iasi cu inima stransa si mi-am luat la revedere de la cei dragi de parca plecam de tot. Am fost consultata si nu mai stiu decat ca mi s-au recoltat analize si am fost internata, cu programarea nasterii luni, pe 12 noiembrie. As fi preferat de o mie de ori sa merg acasa si sa revin luni, insa nu mi s-a permis.
Pe bilet scria iminenta de ruptura uterina.
Ca scria pe bune, sau doar asa, ca sa fie mai simplu de facut cezariana, nu stiu. Bebe avea oricum si cordonul in jurul gatului, placenta nu era in cea mai buna stare. Am facut niste injectii, care am aflat atunci ca sunt pentru dezvoltarea plamanilor bebelusului si m-am cam speriat, intrucat eu ma vedeam cam la termen, nicidecum nu era o nastere prematura.
Am primit permisiunea sa ies la masa si am mers cu Bogdan, inainte ca el sa plece acasa si am facut si niste cumparaturi pentru bebita.
In acel weekend am trait cea mai lunga si grea asteptare din viata mea, am auzit o groaza de povesti si nimic nu m-a incurajat sa fiu mai pozitiva.
Una din viitoarele mamici din salin avea peste 20 de saptamani de sarcina si hemoragie de zile bune. Nu stiu ce s-a intamplat cu ea, bebe nu avea sanse sa supravietuiasca daca ar fi nascut si nici nu vreau sa ma gandesc la ce a mai facut.
Sambata Bogdan a venit iarasi la mine si am iesit din nou in oras, ma simteam ca un balon gata sa explodeze. M-a rasfatat cum a stiut el mai bine, insa stiu ca a simtit ca nu voi fi linistita pana nu se termina totul.
Duminica nu l-am lasat sa mai bata drumul aiurea, insa ziua a trecut greu si pt mine si pentru el si poate era mai bine sa vina. A fost cea mai lunga zi. Am avut la mine tot ce se putea pentru a ma distra si tot nu a fost de ajuns.
Duminica seara am facut ultimul dus, si stiu ca la ora 22 imi uscam parul, peria mea o luase razna si facea un zgomot, de am alertat asistentele si au venit sa afle cine da gauri cu bormasina in salon la noi;))
Am dormit prost...foarte prost..iar dimineata la 6 eram drepti si defilam prin salon, cu bagajul pregatit langa pat. La 7 a fost preluata una din mamele programate pt cezariana.
Am privit-o cu jind, mi-as fi dorit si eu sa se termine odata, insa dr mea ma programase a 4-a parca pentru ziua respectiva, salile de nastere erau insuficiente  si stiam ca daca apare vreo urgenta eu raman sa imi rod unghiile pana nu mai pot. Eu nu eram urgenta,  mai puteam astepta.
Cred ca la ora 9 cand mi-am auzit numele.
Din acel moment am inceput sa tremur din tot corpul si nu m-am mai oprit din tremurat decat pe masa de operatie, dupa ce am fost anesteziata si nu 'drogata', cum imi vine mereu sa spun.
Mi-a fost frica cum nu mi-a fost in viata mea. Nu pot spune exact cauza, aveam in minte o mie de ipoteze si o gramada de nebunii.
Nu as fi stiut ora daca nu ar fi existat o poza cu ceasul din sala de operatii. La 10, 48 in momentul in care a fost scoasa fetita.
Dar despre asta, in alta poveste.

Si mi-am facut curaj sa scriu din nou

In amintirea clipelor de frica teribila pe care le-am resimtit cand scriam aici, am refuzat sa revin.
Cu toate acestea, nu pot sa inchei de tot acest capitol, deoarece este cel mai frumos din viata mea.
Nu cred ca am fost vreodata mai fericita...
Plutesc si ii multumesc lui Dumnezeu asa cum stiu eu, pentru fericirea aceasta unica pe care mi-a daruit-o.
Stiam deja cum e sa fii mama si mi-era teama ca nu ma voi descurca. D. a fost un bebe tare agitat si energic, m-a facut de multe ori sa o iau razna la propriu si sa spun ca nu imi mai trebuie sa trec prin asa ceva.
Cand in sfarsit ne-am luat inima in dinti si am zis impreuna cu sotul meu fie ce-o fi, mai incercam o data, am mai povestit cum s-a lasat minunea asteptata.
Si-am asteptat, si-am asteptat...si-am suferit la gandul ca am gresit cu ceva si nu am stiut sa ne apreciem suficient copilul pe care il aveam deja, pana s-a intamplat!
Si e atat de bine, suntem atat de recunoscatori incat imi lipsesc efectiv cuvintele.
Parca pe ea am asteptat-o intreaga viata!