Nasterea

9 dimineata
12 noiembrie, Cuza Voda, Iasi
Am fost condusa in sala de reanimare, am facut cunostinta cu anestezista, a avut grija sa ma terorizeze si mai mult decat eram, pentru a-si acentua importanta. A indraznit sa fie jignita deoarece nu mi-am amintit cine ma amesteziase la prima nastere. Eram furioasa pe ea pentru ca i-a trecut prin minte sa spuna in cateva vorbe ca sarcina lor este mai grea decat a medicilor ginecologi, care tot ce fac e sa taie si sa coase, dar daca nu ar fi ea, sa dozeze corect anestezicul, eu nu m-as mai trezi de pe masa. In alta situatie poate i-as fi dat dreptate, dar acum nu. Nu imi ajungea cat eram de necajita si ingandurata, a trebuit sa mi se mai dea un motiv de stres.
Inca mai tremuram, patul era incomod, doctorita mea nu venise inca, Bogdan era pe drum si stateam cu grija sa il stiu ajuns cu bine.
Dupa o ora si ceva s-a intamplat minunea, mi-am auzit iarasi numele si pana aici mi-a fost.
Masa de operatii era rece, mi s-a recoltat sange de vreo 3 ori, nu imi curgea, din cauza fricii, in jur era atat de multa lume de parca eram intr-un Mall, nu in sala. Antestezista citea ziarul si povestea celor din jur razand si comentand articolele. Isi primise banii si era foarte prietenoasa acum.
Am simtit bisturiul rece pe piele. Nu era efectiv durere, dar totusi puteam simti totul. Mi s-a parut ca a trecut greu timpul, moasa m-a apasat in mod repetat pe burta, pentru a impinge copilul, ceea ce mi-a trezit spaima.
Nu imi aminteam ca la Darius sa fi trecut prin asa ceva. Dimpotriva, la el parca am trecut fluierand prin toate.
Lili m-a incurajat tot timpul si a facut poze mereu, facand drumuri repetate afara din sala, sa il linisteasca si pe Bogdan care statea cu sufletul la gura.
Am simtit cand a fost scos copilul si am intors gatul cand am putut, sa privesc. I-am zarit fatuca si m-am linistit in sfarsit. Era perfecta, era sanatoasa, era NORMALA si VIE.
Wow, de aceea tremurasem ca nebuna fara sa stiu de ce. Nu am vrut sa spun nici in gand, nici o clipa, temerea cu care m-am luptat timp de 9 luni. Nu aveam nici un motiv sa ma tem si cu toate acestea a fost principalul motiv de ingrijorare, sa trec cu bine de nastere si sa fie bine si ea.
Era bine si era mai frumoasa fetita din lume..
Norul pe care il simtisem atata timp deasupra mea se risipise.
De atunci nu am mai facut decat sa astept. A durat mult, foarte mult. Mai bine de o ora doi medici au cusut incontinuu...
La ora 12 m-au transferat din nou pe terapie intensiva, m-au mutat ca pe un sac de cartofi de pe patul de operatie pe cel din salon, a venit Bogdan sa ma vada si i-am vazut lacrimile din ochi.
Am stiut atunci ca si lui i-a fost frica pentru noi si imi amintesc ca m-a certat ca am tremurat cu tot cu masa de operatii si ca nu i-am spus niciodata temerile mele, ca nu am avut incredere in el si am tinut ascuns totul in suflet numai pentru mine.
M-a mai intrebat cum se va numi si nu am stiut sa-i raspund.
Mi-ar fi placut Julia, Adelina,  Bogdan voia Erika sau Teodora, dar parca nu i se potrivea nici unul din numele astea. Al doilea  nume avea sa fie Maria, insa mama nu stia inca, trebuia sa fie supriza si desigur, cele doua nume trebuiau sa se potriveasca.
Mult timp am ezitat sa scriu sau sa  imi reamintesc totul..am crezut ca am uitat, dar nu, sentimentul acela e tot acolo.
O sa multumesc cerului in fiecare moment pentru ca am doi copii sanatosi si  sunt in viata, sa le fiu alaturi.