Nasterea

9 dimineata
12 noiembrie, Cuza Voda, Iasi
Am fost condusa in sala de reanimare, am facut cunostinta cu anestezista, a avut grija sa ma terorizeze si mai mult decat eram, pentru a-si acentua importanta. A indraznit sa fie jignita deoarece nu mi-am amintit cine ma amesteziase la prima nastere. Eram furioasa pe ea pentru ca i-a trecut prin minte sa spuna in cateva vorbe ca sarcina lor este mai grea decat a medicilor ginecologi, care tot ce fac e sa taie si sa coase, dar daca nu ar fi ea, sa dozeze corect anestezicul, eu nu m-as mai trezi de pe masa. In alta situatie poate i-as fi dat dreptate, dar acum nu. Nu imi ajungea cat eram de necajita si ingandurata, a trebuit sa mi se mai dea un motiv de stres.
Inca mai tremuram, patul era incomod, doctorita mea nu venise inca, Bogdan era pe drum si stateam cu grija sa il stiu ajuns cu bine.
Dupa o ora si ceva s-a intamplat minunea, mi-am auzit iarasi numele si pana aici mi-a fost.
Masa de operatii era rece, mi s-a recoltat sange de vreo 3 ori, nu imi curgea, din cauza fricii, in jur era atat de multa lume de parca eram intr-un Mall, nu in sala. Antestezista citea ziarul si povestea celor din jur razand si comentand articolele. Isi primise banii si era foarte prietenoasa acum.
Am simtit bisturiul rece pe piele. Nu era efectiv durere, dar totusi puteam simti totul. Mi s-a parut ca a trecut greu timpul, moasa m-a apasat in mod repetat pe burta, pentru a impinge copilul, ceea ce mi-a trezit spaima.
Nu imi aminteam ca la Darius sa fi trecut prin asa ceva. Dimpotriva, la el parca am trecut fluierand prin toate.
Lili m-a incurajat tot timpul si a facut poze mereu, facand drumuri repetate afara din sala, sa il linisteasca si pe Bogdan care statea cu sufletul la gura.
Am simtit cand a fost scos copilul si am intors gatul cand am putut, sa privesc. I-am zarit fatuca si m-am linistit in sfarsit. Era perfecta, era sanatoasa, era NORMALA si VIE.
Wow, de aceea tremurasem ca nebuna fara sa stiu de ce. Nu am vrut sa spun nici in gand, nici o clipa, temerea cu care m-am luptat timp de 9 luni. Nu aveam nici un motiv sa ma tem si cu toate acestea a fost principalul motiv de ingrijorare, sa trec cu bine de nastere si sa fie bine si ea.
Era bine si era mai frumoasa fetita din lume..
Norul pe care il simtisem atata timp deasupra mea se risipise.
De atunci nu am mai facut decat sa astept. A durat mult, foarte mult. Mai bine de o ora doi medici au cusut incontinuu...
La ora 12 m-au transferat din nou pe terapie intensiva, m-au mutat ca pe un sac de cartofi de pe patul de operatie pe cel din salon, a venit Bogdan sa ma vada si i-am vazut lacrimile din ochi.
Am stiut atunci ca si lui i-a fost frica pentru noi si imi amintesc ca m-a certat ca am tremurat cu tot cu masa de operatii si ca nu i-am spus niciodata temerile mele, ca nu am avut incredere in el si am tinut ascuns totul in suflet numai pentru mine.
M-a mai intrebat cum se va numi si nu am stiut sa-i raspund.
Mi-ar fi placut Julia, Adelina,  Bogdan voia Erika sau Teodora, dar parca nu i se potrivea nici unul din numele astea. Al doilea  nume avea sa fie Maria, insa mama nu stia inca, trebuia sa fie supriza si desigur, cele doua nume trebuiau sa se potriveasca.
Mult timp am ezitat sa scriu sau sa  imi reamintesc totul..am crezut ca am uitat, dar nu, sentimentul acela e tot acolo.
O sa multumesc cerului in fiecare moment pentru ca am doi copii sanatosi si  sunt in viata, sa le fiu alaturi.

Pregatiri de nastere

Nu a trecut mult timp si totusi deja am uitat totul...S-a sters din mintea mea, de parca am vrut anume sa uit.
Nu mai stiu decat ca parca la 36 de saptamani am fost la medic, m-a reprogramat peste inca o saptamanam iar la 37 de sapt si putin am mers cu bagajel cu tot, sa aflam ce si cum.
Am mers pregatita sufleteste sa raman la spital pentru a naste, insa speram ca acest lucru sa ne intample fix atunci, sa nu am timp sa ma sperii sau sa imi fac o mie de ganduri, ca si asa, eram cumplit de speriata.
Era vineri, 9 noiembrie 2012. Am pornit la Iasi cu inima stransa si mi-am luat la revedere de la cei dragi de parca plecam de tot. Am fost consultata si nu mai stiu decat ca mi s-au recoltat analize si am fost internata, cu programarea nasterii luni, pe 12 noiembrie. As fi preferat de o mie de ori sa merg acasa si sa revin luni, insa nu mi s-a permis.
Pe bilet scria iminenta de ruptura uterina.
Ca scria pe bune, sau doar asa, ca sa fie mai simplu de facut cezariana, nu stiu. Bebe avea oricum si cordonul in jurul gatului, placenta nu era in cea mai buna stare. Am facut niste injectii, care am aflat atunci ca sunt pentru dezvoltarea plamanilor bebelusului si m-am cam speriat, intrucat eu ma vedeam cam la termen, nicidecum nu era o nastere prematura.
Am primit permisiunea sa ies la masa si am mers cu Bogdan, inainte ca el sa plece acasa si am facut si niste cumparaturi pentru bebita.
In acel weekend am trait cea mai lunga si grea asteptare din viata mea, am auzit o groaza de povesti si nimic nu m-a incurajat sa fiu mai pozitiva.
Una din viitoarele mamici din salin avea peste 20 de saptamani de sarcina si hemoragie de zile bune. Nu stiu ce s-a intamplat cu ea, bebe nu avea sanse sa supravietuiasca daca ar fi nascut si nici nu vreau sa ma gandesc la ce a mai facut.
Sambata Bogdan a venit iarasi la mine si am iesit din nou in oras, ma simteam ca un balon gata sa explodeze. M-a rasfatat cum a stiut el mai bine, insa stiu ca a simtit ca nu voi fi linistita pana nu se termina totul.
Duminica nu l-am lasat sa mai bata drumul aiurea, insa ziua a trecut greu si pt mine si pentru el si poate era mai bine sa vina. A fost cea mai lunga zi. Am avut la mine tot ce se putea pentru a ma distra si tot nu a fost de ajuns.
Duminica seara am facut ultimul dus, si stiu ca la ora 22 imi uscam parul, peria mea o luase razna si facea un zgomot, de am alertat asistentele si au venit sa afle cine da gauri cu bormasina in salon la noi;))
Am dormit prost...foarte prost..iar dimineata la 6 eram drepti si defilam prin salon, cu bagajul pregatit langa pat. La 7 a fost preluata una din mamele programate pt cezariana.
Am privit-o cu jind, mi-as fi dorit si eu sa se termine odata, insa dr mea ma programase a 4-a parca pentru ziua respectiva, salile de nastere erau insuficiente  si stiam ca daca apare vreo urgenta eu raman sa imi rod unghiile pana nu mai pot. Eu nu eram urgenta,  mai puteam astepta.
Cred ca la ora 9 cand mi-am auzit numele.
Din acel moment am inceput sa tremur din tot corpul si nu m-am mai oprit din tremurat decat pe masa de operatie, dupa ce am fost anesteziata si nu 'drogata', cum imi vine mereu sa spun.
Mi-a fost frica cum nu mi-a fost in viata mea. Nu pot spune exact cauza, aveam in minte o mie de ipoteze si o gramada de nebunii.
Nu as fi stiut ora daca nu ar fi existat o poza cu ceasul din sala de operatii. La 10, 48 in momentul in care a fost scoasa fetita.
Dar despre asta, in alta poveste.

Si mi-am facut curaj sa scriu din nou

In amintirea clipelor de frica teribila pe care le-am resimtit cand scriam aici, am refuzat sa revin.
Cu toate acestea, nu pot sa inchei de tot acest capitol, deoarece este cel mai frumos din viata mea.
Nu cred ca am fost vreodata mai fericita...
Plutesc si ii multumesc lui Dumnezeu asa cum stiu eu, pentru fericirea aceasta unica pe care mi-a daruit-o.
Stiam deja cum e sa fii mama si mi-era teama ca nu ma voi descurca. D. a fost un bebe tare agitat si energic, m-a facut de multe ori sa o iau razna la propriu si sa spun ca nu imi mai trebuie sa trec prin asa ceva.
Cand in sfarsit ne-am luat inima in dinti si am zis impreuna cu sotul meu fie ce-o fi, mai incercam o data, am mai povestit cum s-a lasat minunea asteptata.
Si-am asteptat, si-am asteptat...si-am suferit la gandul ca am gresit cu ceva si nu am stiut sa ne apreciem suficient copilul pe care il aveam deja, pana s-a intamplat!
Si e atat de bine, suntem atat de recunoscatori incat imi lipsesc efectiv cuvintele.
Parca pe ea am asteptat-o intreaga viata!