sâmbătă, 5 octombrie 2013

Poveste de viata!

Avem un baietel de 5 anisori.
La el a fost simplu. Imediat dupa ce ne-am casatorit am decis ca vrem un bebe, nu neaparat atunci, dar voiam sa fim siguri ca il vom avea, fara a rata nici o sansa. Ne-am temut parca de faptul ca daca ne protejam prea mult,va veni vremea in care il vom dori prea mult si nu il vom mai primi. Astfel, nu am stat sa ne gandim prea mult, ca luna urmatoare eram deja cu testul pozitiv in mana.
A fost un bebe frumos si sanatos, insa atat de agitat incat ne-a cam dat vietile peste cap si noua si celor doua perechi de bunici si cu toate astea tot nu i-am facut fata la capacitate maxima.
Acum doi ani pe vremea aceasta am aflat ca sunt insarcinata. Lucram deja de cateva luni la acest aspect si totusi bucuria noastra a fost imensa, intrucat ne-a fost greu sa luam decizia aceasta.Baietelul nostru avea deja 3 anisori pe atunci si asteptam sarbatorile de iarna, sa petrecem ca o familie completa, cand, fix inainte de Craciun la controlul de rutina mi s-a spus ca ceva nu e in regula, apoi ca bebe murise in burtica si ca nu se mai poate face nimic.
Eram insarcinata in 12 saptamani, sarcina era oprita din evolutie de la 9 sapt, fix la o saptamana dupa ce am fost vazuta de medic, ceea ce li s-a parut incredibil pentru ca nu am avut absolut nici un simptom ca e ceva in neregula; se putea intampla o nenorocire, o septicemie care ma putea lua si pe mine. A cazut cerul pe noi, ne uitam unul la altul si nu ne venea sa credem ca ni se intampla noua..
Au fost cele mai triste sarbatori de iarna in familia noastra, dar au fost si primele in care ne-am canalizat la maxim asupra baietelului nostru si i-am multumit cerului ca am fost obligati sa disimulam bucuria Craciunului si sa nu ne lasam prada disperarii.
Mult timp am am primit felicitari pentru sarcina de la cei care aflasera de bebe de la ai nostri si fugeam cu ochii in lacrimi fara a putea da nici o explicatie...au urmat investigatii, zeci de analize si de drumuri la 100 de km de orasul nostru, unde fusesem monitorizata la ambele sarcini, pentru a depista cauza, medicii spuneau de fiecare data alta poveste iar eu o luam razna de-a binelea cautand explicatii la acele dignostice si citind pe tot felul de forumuri toate nebuniile.
Mi-am dorit sa incercam din nou in cel mai scurt timp posibil, insa mai devreme de 6 luni mi s-a spus nici sa nu ma gandesc la asta, una la mana pentru ca nu era posibil fizic, si a doua la mana, pentru a se reface organismul si a putea sustine o noua sarcina. Am mers totusi la dr lunar, deoarece ceva nu era in regula si trebuia sa aflam ce anume.
Era pe data de 5 martie, la 2 luni si jumatate din ziua cea mai neagra din viata noastra, dupa menstruatie, ca sa vada clar ce modificari au mai survenit de la data anterioara Eram descurajata si necajita, iar ea mea m-a privit lung si m-a intrebat cam cand mi-as mai dori un copil. I-am spus ca oricat de curand va fi posibil, dar in ritmul asta imi pierd speranta.
Atunci am avut revelatia. Eram la ovulatie si nici macar nu imi trecuse prin minte sa ma gandesc la asta stiind ca 6 luni va trebui sa astept si iar sa astept. .Puteam sa nu merg la consultatia aceea, sunasem pentru programare cu o zi inainte doar. Putea sa nu ma primeasca doctorita si cu toate acestea a facut-o. Dumnezeu a vrut sa fie asa si pentru asta ii multumesc chiar si pentru suferinta anterioara, deocarece mi-a fost clar a nimic nu a fost intamplator.
Am iesit plutind din cabinet, cu reteta in mana si cu un zambet tamp necontrolat. Sotul meu, care ma astepta pe hol si stia bine cum imi fusese moralul de atatea luni m-a privit circumspect. As fi vrut sa tin secretul pentru mine, sa ii dau vestea doar atunci cand se intampla minunea, dar nu am putut;)
Dupa 4 saptamani am primit confirmarea. Mi-am tinut in suflet bucuria pentru noua sarcina si am tinut in frau teama nebuna ca istoria de va repeta, pana ce am depasit pragul acela de 12 saptamani. La 15 saptamani bebe a miscat pentru prima data si atunci am stiut ca totul va fi bine.
A fost o sarcina fara probleme, doar cu temeri ale mele si o mie de scenarii pe care le-am tinut adanc ascunse in sufletul meu. In ziua in care am nascut tremuram ca varga pe masa de operatie iar temerile mele nespuse se amplificasera la maxim. Totul pana in clipa in care am vazut-o.
Era sanatoasa, cea mai frumoasa fiinta de pe fata pamantului, si cel mai important: NORMALA!!! Mi s-a lungit gatul dupa ea desi mi se spusese ca nu am voie sa ma misc, era pur si simplu perfecta.
Nu am crezut vreodata ca e asa de greu sa ai un copil normal, in perioada sarcinii numai si numai copii cu probleme mi-au fost scosi dinainte, in viata reala, ca si in cea virtuala, toata lumea 'bine' intentionata era sa ma faca sa o iau razna.
Ajunsesem sa cred ca nu merit un asa privilegiu si da, sunt o norocoasa! II multumesc Domnului de o mie de ori pe zi pentru cei doi copii frumosi si sanatosi.
Imi mai doresc un copil candva, insa ma tem ca nu ma mai tin nervii inca 9 luni de nesiguranta;)Sper ca voi trece si peste asta, bucuria pe care ne-o aduc cei mici e nepretuita!