In amintirea clipelor de frica teribila pe care le-am resimtit cand scriam aici, am refuzat sa revin.
Cu toate acestea, nu pot sa inchei de tot acest capitol, deoarece este cel mai frumos din viata mea.
Nu cred ca am fost vreodata mai fericita...
Plutesc si ii multumesc lui Dumnezeu asa cum stiu eu, pentru fericirea aceasta unica pe care mi-a daruit-o.
Stiam deja cum e sa fii mama si mi-era teama ca nu ma voi descurca. D. a fost un bebe tare agitat si energic, m-a facut de multe ori sa o iau razna la propriu si sa spun ca nu imi mai trebuie sa trec prin asa ceva.
Cand in sfarsit ne-am luat inima in dinti si am zis impreuna cu sotul meu fie ce-o fi, mai incercam o data, am mai povestit cum s-a lasat minunea asteptata.
Si-am asteptat, si-am asteptat...si-am suferit la gandul ca am gresit cu ceva si nu am stiut sa ne apreciem suficient copilul pe care il aveam deja, pana s-a intamplat!
Si e atat de bine, suntem atat de recunoscatori incat imi lipsesc efectiv cuvintele.
Parca pe ea am asteptat-o intreaga viata!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu